Ploua de Bobotează. Era anul 2012. Pămîntul era complet acoperit de ape și la televizor se anunțase că Dumnezeu intervenise mai direct ca niciodată în destine, înfăptuind o minune prin sfințirea fiecărei molecule de apă din bălți, din lacuri, mări, calotele glaciare și-oceane, iar populația era frumos rugată să nu mai rupă ușa din biserică, că agheasmă mare se putea găsi oriunde acum direct la sursă. Însă, paradoxal, și de această dată, oamenii, muți și surzi, au refuzat părăsirea cozilor din biserici la care stăteau ca să-și umple sticlele și bidoanele.
Fereastră În Timp
De curînd, într-o noapte înstelată, am avut un vis – o catapultă către alte lumi. Posibil să nu fi durat mai mult de-o clipă, dar a existat ceva acolo, în această călătorie astrală, care mă face să cred că am mai făcut un pas pe calea transcenderii de sine.
Mă aflam într-o pădure deasă cu arbori gigant ale căror frunze păreau vii! Le vedeam nervurile pulsîd, ca și cum ar fi fost artere de om prin care curgea necontenit sînge de copac, sevă. Iar când bătea vântul, aceste minunate frunze răspîndeau din interior raze de lumină, învăluindu-se de la sine putere în splendide aure. Atît de cărnoase erau încât am rămas cu senzația c-ar fi fost inimi, nu frunze. Însumi eu -în carne și oase- eram și stăteam undeva foarte sus, pe un platou stîncos ce se înălța deasupra piramidelor în trepte din jur (da, piramide!), privind șarpele din ceruri. Ahhh și cum mai dezlegam limbajul stelelor! Pe cap aveam o pasăre. La picioare o broască țestoasă. Tobele șamanice băteau în delir. Nu eram singură, eram mulți și focurile ne înconjurau. Și cum nimic nu este întîmplător, mai ales în vis, recunoscînd printre cei prezenți acolo chipurile unor prieteni de astăzi, îmi asum libertatea de a crede cu toată sinceritatea că legătura mea cu aceste persoane dăinuie de cînd Pămîntul. Și, evident, nu întâmplător în această întrupare, suntem legați într-un fel sau altul. Sunt sigură, la cum am perceput această călătorie astrală, că scena de la piramide s-a întâmplat cândva, de mult, cu mii de ani în urmă sau cine știe, iar după cum mi s-a înfățișat peisajul, mă aflam pe undeva prin Amazon.
M-a trezit toaca mînăstirii din spatele blocului, dar am mai zăbovit un pic, dezmeticindu-mă ușor din vis, fără patimi, pe musica ambientală urzită de glasurile fraților călugări ce vribrau oarecum electronic.
Pase Magice
Am filmat primul clip Antarctica în Bucegi. În concordanță cu mesajul Paselor Magice.
Am început călătoria în zorii unei zile de sfârșit de august, urmându-ne îndeaproape călăuza, o lumină misterioasă de crepuscul ce-și despletea cosițele de aur trandafiru peste vârfuri nemișcate de brazi și stânci, strecurându-ne tăcuți pe drumurile înguste și pline de bolovani care străbat văile și munții. Pe măsură ce înaintam, treptele de lumină se pierdeau una-ntr-alta, împrăștiind mantia întunecată a nopții care ținuse pân-atunci fața și spatele peisajului strâns legate între ele sub aceeași umbră, lăsând să iasă la vedere cercul magic al munților în centrul căruia ne aflam. Am ajuns la lacul Bolboci înaintea răsăritului. Sprijinit de cer, Orion a mai stat câteva minte suspendat între zi și noapte, apoi, împreună cu ultimele stele ale dimineții, s-a cufundat în valurile oceanului celest spre a continua să strălucească în cealaltă emisfera. Imaginea persistă în sufletul meu până în ziua de azi. Era răcoare, tremuram. Când vorbeam, aerul rece ca gheața ne tăia respirația, așa că începurăm să șoptim, privind la aburii groși și albi ca stafiile ce ne învăluiau în timp real, pentru ca apoi, într-un fragment de secundă, să dispară. Țărmurile lacului încremenit s-au deschis în fața noastră ca niște pleoape imense, dezvăluind un ochi clar și limpede de safir a cărui pupilă înmărmurită ca oglinda reflecta fără sunet imaginea păsărilor măiastre cu aripi de foc ce vibrau în văzduh. Ce poate fi mai plăcut decât o trăire extatică în deplină stare de lucidate? Deodată au țâșnit de după munți primele raze de soare. S-au împrăștiat rapid peste apele adânci și netede ale lacului oceanic precum săgețile de foc aruncate dintr-un arc, poleind întinderea acestuia cu milioane de stele și constelații. Vântul ușor abia atingea apa, ondulând-o lin și subtil antrenându-ne în mișcare sângele. Palmele ni se încălziră, iar pe sub piele fini curenți electrici ne furnicau. În mod irezistibil ne-am măsurat umbrele care cădeau printre firele crude de iarbă amestecate cu flori galbene și mov. Ele ne-au răspuns, înclinându-se toate într-un singur murmur, aidoma undelor de pe apă, când într-o parte, când în cealaltă și la unison cu acestea, scuturându-și cu grație minusculele particule de rouă, care picau la pământ, tot cu grație, scoțând sunete ca de clopoței. Sau așa i se înfățișa pesiajul sonor auzului spiritual. Am strigat cât am putut de tare: Heeeeeeeei! Ecoul s-a lovit de umerii auriți ai muntelui opus, apoi sunetul s-a întors ca un bumerang la loc, în cutia de rezonanță din care se născuse, adică în piept.
Era exact acel timp la care întreaga natură se trezea la viață și cum asta se întâmpla chiar sub privirile noastre încețoșate de nesomn, prin empatie, au început să se petreacă și-n noi procese de fuziune cu preriile albastre ale cerului, nu doar la suprafață, ci și în straturile de interior ale ființei. Trăiam o senzație de reală contopire cu Universul, care te aduce brusc la un nivel de conștientizare unde poți experimenta viața ca pe un izvor ce curge în pace absolută. Ești pur și simplu în armonie cu tot ceea ce te înconjoară. Nu există trecut sau viitor, doar prezentul există, clipa de față. Te afli la răscrucea celor patru puncte cardinale din centrul inimii tale care bate la unison cu inima întregului cosmos și nu-ți mai vine să pleci niciunde. Într-un astfel de moment, mintea se mistuie și simțirea se deschide ca o floare în lumină. Până și marea iluzie de a fi mic se spulberă, constrângerile legate de spațiul fizic în care viețuiește sufletul dispar. Abia atunci percepi cu toate simțurile cât de profundă și de reală este adevărata ta dimensiune, pentru că realizezi cât ești imens! Energia din tine se contopește cu energia locului, vibrezi înalt și emiți mai departe, către tot ceea ce există, întreaga iubire de care ești pătruns. Deși starea nu poate dura la nesfârșit, căci ceva te va trezi până la urmă, sau te va arunca din nou în adormire – acum depinde de unghiul din care privești – este de subliniat că reîntoarcerea omului la natură este un element esențial în evoluția sa. Doar aici renaști în spirit. Acesta este de fapt și curentul care ne-a atras înspre ținuturile urieșilor.
Revin la clipa în care am întredeschis ochii. Pasările de foc țesute în imaginație deveniseră aproape invizibile, apoi se estompară cu totul, căci discului solar, perfect și plin de strălucire, era deja de vreo trei suliți pe cer. A continuat să urce, a atins centrul firmamentului și acolo a rămas, sclipind portocaliu până la apus, până târziu, atunci când noi am început să coborâm de la cota 2000+, după ce întreaga zi bătusem la picior Valea Horoabei, cântând prin izvoare limpezi, practicând pase magice în luminișuri și sentimentul eternității, stând practic nemișcați lângă Uranianul Sfinx pentru vreo două ceasuri. Cu privirile ațintite către înălțimi, am privit Soarele coborând și lăsând în urmă o aură de culori a căror frumusețe – aproape imposibil de descris în cuvinte – a atins cam toate nuanțele spectrului vizibil: roz, roșu, portocaliu, albastru, violet, mai puțin verde, dar el era prezent la picioarele noastre, așa că experiența cercului a fost totală. Apoi, amurgul s-a stins, iar noi, sleiți de puteri, am continuat să coborâm muntele, fără a mai fi în stare să scoatem vreun sunet coerent. Albastrul cel mai adânc și limpede devenea tot mai negru, căpătând fluiditate, ca și cum un balaur uriaș, dar blând, își mișca cu lejeritate solzii printre munți, încolăcindu-și inelele ici-colo în jurul crestelor, iar sus, cel mai sus posibil, pe undeva prin centrul cerului, de la adâncimi, ieșiră, în sfârșit, la suprafață primele stele: Vega, Deneb, Altair și alte câteva pe care nu mi le mai amintesc acum exact. Cert este că atunci când am terminat de coborât muntele, m-am trezit cu întregul ceainic al Săgetătorului în față, avându-l la dreapta sa pe frumosul Scorpius, a cărui inimă roșie, Arcturus, tremura sublim. Unele stele mai și cădeau. N-am prins niciuna și nici vreo dorință nu mi-am pus, pentru că ce altceva aș mai fi putut să-mi doresc în afara faptului de a fi “acum și aici”. I-am mulțumit Universului, care înțelegând pentru ce îi adresam recunoștință, m-a îmbrățișat și m-a primit în inima lui. Apoi, cu ultimele energii am făcut un foc mare, să fi fost cam de-un metru, am mers prin jăratic și am dansat cu spiritele. Nu, acum chiar glumesc. Sau cine știe? Important este că Visul s-a împlinit.
Călătoria s-a încheiat a doua zi, pe seară, când peste întreaga scenă s-a tras cortina de nouri cu zeci de capete de zmei. Pământul s-a zguduit sub picioarele noastre când Zeus, plimbându-se prin bolta cerească în al său car tras de armăsari de foc, tuna și fulgera. Dacă asta i-o fost voința, cine să i se împotrivească? Dar iată că în cazul nostru s-a dovedit a fi mai blajin decât îl descriu legendele. Furtuna, pe cât de repede s-a pornit, la fel s-a stins. Când am ieșit din codru și ne-am urcat în mașini, uzi până la piele, clocoteam de energie. Totuși, am plecat spre casele noastre în deplină tăcere, resimțind saltul pe care l-am făcut dinlăuntrul în afara dimensiunii sacre a timpului și spațiului ca pe ceva lăuntric, puternic. Un final de drum se deschidea către un un nou început.
Ar mai fi poate ceva de povestit, întânirea cu un salvamontist pe nume Vali, însoțit de trei câini. Pe unu’ îl știam, era alb și imens. Îl văzusem cu două săptămâni în urmă când mă pregăteam să urc la Sfinx. Atunci alerga în doar două picioare, târâdu-le pe cele din spate după el, dar nu cu greu, ci cu voioșie. Îmi trecuse prin gând că poate se bătuse cu ursul. Ursul! Panica mea. L-am întâlnit pe Vali cam pe la jumătatea traseului de coborâre de la Sfinx. Sprinten ca o căpră neagră, până am ajuns noi jos, în Padina, el a urcat la Babele și a coborât, reîntâlnindu-ne din nou la baza muntelui. Pe loc s-a închegat o conversație. Bineînțeles, l-am întrebat ce faci dacă vine ursul. – Scoți cuțitul de urs, mi-a spus. – Ce? l-am întrebat alarmată. – Ce să faci, nimic, mi-a răspuns omul de munte calm. Aștepți și te rogi. De obicei el e timid și se sperie la fel ca tine. Tocmai m-a sunat un prieten acu’ câteva zile, era ursu chiar în fața lui și nu știa ce să facă. I-am spus să se îndepărteze ușor cu spatele până nu l-o mai vedea ș-apoi să fugă. Se făcuse liniște. Fiecare dintre noi își monta filmul, pornind de la scenariul salvamontistului. După alte câteva vorbe schimbate, în care încercam să justific de ce nu mă mai ascultă picioarele, îmi aruncă scurt o întrebare:
- Pe unde ai umblat ieri, ca să-ți spun de ce n-ai dormit azi-noapte! Poate ai ajuns printr-un anume loc și nu știi ce puteri are?
- Am venit de la București târziu, pe la apus, nu m-am dus nicăieri. M-am uitat la stele cu fereastrele camerei larg deschise către infinit.
- N-ai urcat?
- Nu, de data asta n-am călcat Gura de Rai, i-am răspuns zâmbind.
Ei bine, în momentul acela, omul s-a răsucit pe călcâie, a bătut de trei ori în pământ cu toiagul pe care-l ținea în mâna dreaptă și ridicându-și vocea, începu:
- Ca să știți, că e bine de știut și sunteți pregătiți să aflați! Aici, pe platoul Bucegilor, vă aflați pe un tărâm al vibrațiilor de cea mai înaltă frecvență, unde se păstrează cele mai ascunse secrete ale Dacilor. El se mai numește și Triunghiul Sacru, iar vârfurile sale sunt: unu – Peștera Ialomița, acolo unde Zamolxis s-a retras în inima mamei Geea, iar Decebal și-a petrecut ultimii ani din viață, doi – Sfinxul și trei – Vârful Omu. Este cel mai puternic triunghi energetic de pe Terra, loc de putere, plin de taine, dar acum trebuie să ajung la o cabană, că mă așteaptă niște tovarăși să mâncăm o supă, așa că mai mult decât că ceea ce se petrece aici este mai presus de timp, nu vă pot spune acum. Dacă sunteți curioși, vă aștept cu drag mâine dimineață la ora 9, ca să vă povestesc mai multe.
Și dispărut a fost în întuneric. Apoi, a trecut cu mașina pe lângă noi, ne-a făcut cu mâna și asta fu.
The I, the Eye and the Egg
Intri în casă, dai de un OU.
Vega este porumbelul peste care am dat întâmplător acum un an, plimbându-mi câinele la pas pe aleea din spatele blocului. Era foarte mic și nu se mișca. Stând cuibărit lângă trunchiul unui arbore, nu s-a împotrivit când l-am cuprins între palme. Avea un picior rupt pe care i l-am pus repede în ghips – o atelă din două bețe de chibrit – dar șanse prea mari de refacere medicii nu i-au dat. Ei bine, acum are un an și ceva și este pasărea mea de putere, adică, întind brațul și ea mi se așează pe umăr sau pe cap, o strig pe nume și vine și multe alte chestii pe care nu mi le-ș fi putut închipui vreodată. Fiind obișnuită cu Ruffus, câinele meu, a împrumutat foarte mult din comportamentul lui. Și din al meu, bineînțeles. Poate ați observat măcar trecător comportamentul păsărilor aparținând unei specii. Având un singur suflet grup, ele se manifestă la fel. Este foarte interesant că porumbeii, deși nu știu cum arată, căci nu se privesc în oglindă, își aleg parteneri foarte asemănători ca aspect, dacă nu identici. Există și excepții, bineînțeles, mai ales în cazul celor albi, care-s mult mai rari, dar în rest, cam așa stau lucrurile. O pot dovedi științific, dar cauza este de natură spirituală, mai presus de cuvinte și de rațional.
Venus, celalalt porumbel care este o porumbiță, a apărut mai târziu. I-am pus acest nume pentru că, deși era descentrată de pe axul său, am văzut-o superbă și vindecată. Am găsit-o în timpul unei furtuni, cu un ochi aproape scos și traumatism cranian. A supraviețuit. E un porumbel cu ochi migdlați și codițe albe. Uruie și gîjîie, nu gângurește, e cam defectă din punct de vedre muzical, însă are mari șanse de a o depăși foarte curând pe Vega, care doar cântă, în arta vorbirii și declamației. S-au iubit de la prima vedere, dar n-am crezut că va sosi și ziua când voi intra în casă ca să dau peste un ou mic, mic, galben opalscent și cald. E și asta o minune.
Venus și Oul
Vega din constelația Lira
p.s. Între timp a apărut și cel de-al doilea ou cosmic
Castor și Pollux din constelația Gemenilor
Confesiuni Din Alte Lumi
Încă mă aflu sub amprenta călătoriei de astă-seară. Mi-am plimbat meditativ sufletul conștienței de-a lungul timpului, străbătând toate epocile post-atlanteene, inclusiv pe cea actuală, dar am ajuns și acolo unde, inevitabil, vrem cu toții să ajungem, în vremuri străvechi cu lumi neștiute: Lemuria și Atlandida. Mi-am pierdut concentrarea, la un moment dat, atunci când am pășit pe tărâmul eteric al Edenului. Și nici nu prea ai cum să nu uiți de tine însuți în Paradis, de aceea trebuie să te smulgi, căci oricum nu mai e locul nostru. A fost odată. Acolo aerul e în culori, totul există la nivel imaginativ, dar nu mă refer la acea trăsătură umană de a avea fantezii, ci la linii unduitoare și amețitoare între care, tu însuți pășind, devii o amintire.
La fel ca mulți alții, mă aflu și eu într-o veșnică căutare de a descoperi ce este omul și ce este Universul. Vreau să știu care este sensul existenței mele, cine suntem noi toți, omenirea, de unde am pornit și încotro ne îndreptăm, și care sunt raporturile noastre cu întregul Cosmos. Calea inițierii.
Am simțit dintotdeauna acele forțe suprasensibile în grija cărora ne aflăm, căci, deși mulți dintre noi credem c-am fi singuri în Cosmos, nu suntem. Însă abia acum, când mă aflu pe acest drum al cunoașterii de sine și un pic mai aproape de această lume spirituală ce-și revarsă neîncetat înțelepciunea către noi, abia acum simt că-mi înțeleg cu adevărat menire întrupării mele din această viață, pe Pământ.
