Recunoașteți Rața Ca Fiind Una Din Parcul Cișmigiu?

– Bună ziua. Protecția Animalelor Sector onu ( 1 ) ( o voce de mascul blazat )
– Bună ziua, să nu râdeti de mine… Am sunat deoarece o rață cu 2 boboci se află prin mijlocul bulevardului Națiunile Unite, pe carosabil, între Casa Poporului si Parcul Izvor … Traficul este foarte intens și efectiv n-am putut să le prind. O să dea o masina peste ele… Puteți face ceva?
– Acolo este alt sector. Sunati la 112.
– Nu mă puteti ajuta dvs?
– Nu, noi suntem sectorul onu ( 1 ).
– Veți numarul de la protectia animalelor sector 5?
– Nu există număr decât pentru sectorul 1. Sunati la 112.
– Păi și poliția face ceva în astfel de cazuri?
– Cu siguranță!
– Bine… Mulțumesc. La revedere.
– O zi bună!

Sincer, îmi tremura mâna pe telefon. Închid și formez 112.

– Bună ziua! 112. ( o voce promptă )
– Bună ziua. Vă sun pentru un caz mai special…
– Cum vă numiți?
– Pasărea În Spatziu.
– Despre ce este vorba?
– Să nu râdeți, nu e o glumă. O rață si doi boboci se aflau acum cateva minute în mijlocul bulevardului Națiunile Unite. Stiu că sună aiurea…
– Nu! Nu! Spuneți!
Nu prea știam ce să zic, mai degrabă asteptând ca întrebarea să vină de la vocea aflată la capătul celălalt al firului. Nesigură, am continuat:
– Da… Ăăa, poate că au ajuns aici din Cișmigiu, ma gândesc, altfel nu-mi explic… Asa ceva chiar că n-am mai văzut…  Nici măcar Dâmbovița nu-i foarte aproape, având în vedere că bobocii au traversat printre mașini, că de zburat, nu-i văd încă capabili …
– Mai cu exactitate, puteți specifica unde?
– Păi exact între parcul Izvor și Casa Poporului, aproape de intersecția semaforizată… Da’ o să moară dacă nu facem repede ceva…
– Asteptați pe fir.

(… )

– Buna ziua. Poliția comunitară ( o voce suavă de doamnă)
– Vă mai spun despre ce e vorba sau ați fost informată?
– Am inteles că este vorba despre niste RAȚE?
– Da. Rațe sălbatice. Negre, tivite pe gât si aripi cu albastru și verde.
– Și recunoașteți RAȚA ca fiind una din parcul Cismigiu?
– … Ăăăă, nu vă pot da un răspuns exact. Și totuși este foarte posibil, căci nu văd de unde din altă parte să fi ajuns aici împreună cu bobocii, care nu pot zbura! Ar putea fi, deci, rațe din Cismigiu, da…
– Da! Cu siguranță! Si atunci, ele singure se vor intoarce acasă, asa cum au ajuns acolo, așa se vor duce înapoi.
– … Nu se vor mai întoarce acasă, dacă nu faceți ceva, zic și eu… De asta am sunat, ca să faceți ceva!
– Mmmdaaa… Aveți dreptate, se pot intoarce în făraș… O să trimtem un echipaj.
– Dar repede, vă rog!
– Sigur!
– Bine. Mulțumesc. La revedere.
– O zi bună!

Șirul telefoanelor fără fir a luat sfârșit, deși îndoielile nu m-au părăsit nicio clipă până în momentul de față și stiu că nici în zilele ce vor urma, liniștea nu am să mi-o găsesc. Ce numere să formez n-aș fi stiut dacă nu ar fi existat pe fața pământului și un bun prieten, Carmen, din Orașul Animăluțelor, care trăiește zi-de-zi ( cu precădere în weekenduri ) în astfel de nebuloase. Mi-a dat instrucțiunile necesare dupa ce mi-a ascultat povestea ( cred eu că prea târziu pentru rațe, gâste, curci, scoarță terestră și mult prea devreme pentru nivelul nostru întârziat de acțiune ):

curcan

Campania curcanilor: Aparențele pot fi inselătoare. Curcanul de pe strada ta e singurul urmaș al dinozaurilor de pe Terra, deci respectă-l!

( acum mai in glumă, mai in serios, cam asa stau treburile, când fluieri si i se inroseste gușa curcanului, să nu uiți că-i pui de lele)

Azi, deja ieri, 16 iulie 2009, cu approximatie pe la 3pm, circulam regulamentar prin miezul Bucureștiului, pe Bulevardul Natiunile Unite, dinspre Bulevardul Libertatii, înspre cartierul Cotroceni. In stânga se afla muntele de piatră cu platfus, Casa Poporului, iar în dreapta o mare de iarbă, trifoi si câțiva copăcei uscați, launloc împrejmuite de un gard cu țăruși, Parcul Izvor. Soare puternic, cer clar fără nici un nor, asfalt incins, vizibilitate maximă cu aburi fierbinți și trafic. Deodată imi apar în față, înaintea următorului semafor, o rățuscă cu doi boboci, cât un pumnuleț, care nu mai știau de capul lor de speriați prin mijlocul drumului a câte doua benzi pe fiecare sens. Instinctul primar m-a facut sa încetinesc, să scot telefonul și să fac poză. N-am avut timp. Oglinjoara retrovizoare mi-a tras un junghi in inimă și, instant, m-a luat și cu tremur in piciorul stâng ( asa fac când mă emoționez). Se apropia puhoiul de mașini din spate în mare viteză, eu stând aproape pe loc și în fața mea, rața, foarte aproape de axul drumului, cu bobocii umblând in zig-zag in jurul ei. Haos. Instant am tras frâna de mână, am pus avariile și m-am dat jos ca să fac ceva, dar nu știam ce. De la rațe la câinii vagabonzi sau la oameni intinsi pe borduri, e un pas total invers, am observat în timp ce alergam ca nebuna după ele.

Prin minte îmi treceau fel și fel de chestii, cum ar fi reportajul cu păsările din Cismigiu pe care l-am văzut vineri seară la nuștiucare știri, în care ne erau infățisate păsări exotice din parc pe care acum bucureștenii le pot admira chiar la ei în oraș, bucurându-se nevoie mare. În treacăt, un stop cadru pe cele două lebede negre. Dar cât de special s-or simți oare aceste exemplare rare, că n-au la dispozitie vreun mare lac, fiind vorba despre Cișmigiu, ci ceva modest, cu o foarte mare densitate de populație, de obicei rău-făcătoare naturii, care ascultă manele la volum maxim pe telefon pentru ca ceilalți să nu se poată bucura în liniște de priveliștea teilor abia înfloriți primavara, scuipă coji de semințe printre flori și hrănesc rațele mandarine cu Mc Donald’s, ceea ce nu e sănătos !?! Cât de stresate or fi ele, păsările din Cișmigiu, or mai sări și ele gardul?

Era pentru a doua oară în această săptămână când mă confruntam cu situația „Rața salbatică”. Acum vreo 3 zile, plimbându-mi câinele pe malul Dâmboviței pe seară, aud niste pescari-aurolaci că vor să sară dupa un cârd de rațe ce tocmai plutea prin fața lor. Nu mi-a venit in minte decât să-i țin puțin de vorbă-n ritm alert, ca să le dau rațelor timp să se indeparteze si le-am si spus că nu-s bune de mâncat că au carnea tare. Da. M-am cam aliat cu rațele.

Revin la bulevard, în mijloc, alergând după rațe, încercand să le gonesc spre una din margini. Dar nu se opreau mașinile! Claxonau disperații, înjurături, câte mi-am luat, nu trebuie să și reproduc, căci toti avem traseele noastre care se intersectează la un moment dat cu suprafața plaiului bucureștean. Recunosc că nu părea lucru curat, joia la amiază, în centru’ capitalei, s-o vezi pe una cum aleargă după niste rațe pe bulevard. Așa că nu m-am suparat pe nimeni, dar nici rațele nu le-am salvat. Era o situatie fără șanse prea mari, atât pentru păsări, cât si pentru mine și cel mai tare și mai tare m-a scos din circuit țignalul puternic al unui autocar, pe care nu-l văzusem, aflat de cealaltă parte a străzii, de care mă apropiam. Era parcat la umbra unui copac de la poalele Casei del Popolo, gol și cu un sofer abia trezit din somn, am presupus, de țipetele mele „stai! stop! hooo!” printre mașini, care se holba la mine pe geam cu o expresie bulversată de parcă nu știu ce facusem, îmbrăcat într-un maiou culoarea vișină-putredă, transpirat la subraț, care  îmi aruncă în cea mai mare autentică scârbă și proastă caterincă urmatoarele:  – Nu pui, fă, mâna pe rațe… cine-a mai pomenit?

Cred că nu și-a dat seama dar cumva și-a atras rațele asupra lui, căci s-au dus direct sub rotile autocarului și apoi într-un tufiș. Am auzit foșnetul frunzelor. Nu i-am dat replica pentru că ar fi fost in stare să mă steargă puțin cu roata din față pe la umăr și nici să iasă rațele iar în stradă n-aș fi dorit. Am plecat întoarsă pe dos rău, în susul curgerii râului, aval. Îmi venea să plâng de nervi, căci le aveam pe conștiinta pe aliatele mele, rațele. De ce mi se întâmplă doar mie chestii d-astea ciudate dacă tot nu pot face nimic altceva decât să mă gândesc la cum se procedează în astfel de cazuri într-o țară civilizată, nu aici, unde majoritatea nu dau doi bani pe un seamăn de-al lor, lăsându-l să moară în stradă, cu atât mai mult când vine vorba despre biete animale, păsări sau alte viețuitoare. Filmulețul ăla cu ” Chicken crossing the street in India” îmi rula în cap non stop.

E interesant să simți cam cum vine spre tine un val de mașini și alte acarete motorizate, tu fiind pui și traversând bezmetic o stradă. Cel mai interesant nu e de văzut, ci de auzit uruitul motoarelor pe viu, cu trepidațiile pământului și bătăile inimii din piept. Comedie, thriller, romanță iar la final mister: puiul trece de cealaltă parte nevătămat (fizic ) și cred că iar o ia de la capăt. Vezi paralela cu viața noastră, ar mai fi de spus.

Românii la volan se vor distra pe bune de acum încolo, ca în copilărie, jucând rațele si vânătorii la maturitate, cu rațe adevărate, ei fiind vânători, adică ceea ce ne place. Vom pluti spre acea perioada de „delfini” a vieții noastre când ne-au intrat greșit câteva chestii in sânge, cum ar fi lipitori invizibile sugătoare de bun-simț si dătătoare de dezinteres, batjocură sau dispreț la orice, doar la noi nu, crezându-ne superiori când facem glume mult mai proaste si mai triste chiar și decât cele psi. Fără glume. Felul ăsta de a fi ticăloși a incolțit în noi de mult și a rămas aici. Poate că exagerez, dar totusi nu foarte foarte tare. Nu am putere în mine ca să frâng vreo coardă sensibilă de om ironic sau nepăsător, dar nici nu mă interesează s-o fac, pentru că știu că există și oameni cu picioarele la o palmă de pământ care rezonează cu cele mai simple forme de manifestare ale Mamei Natură, indiferent de gradul avansat de stiință sau de tâmpenie pe care il posedă, trăind ca și mine astfel de minifenomene cu iz ce pare tras de păr, știind cât de aproape de rădăcini te zguduie până si o rață. Ăsta e adevărul adevarat in ochii mei: back to the roots reloaded.

Cu siguranță că Episodul (E cu majusculă de la un mic fir de nisip dintr-un pumn plin cu nisip care se scurge printre degete când bate vântul solar) „Rața cu boboci. Rătăciți pe drumul dispariției” e doar unul din seria lung-metrajelor SF „Orbul Găinii Din Ochii Noștri”. Cred că îl pot lansa pe orbita unui porumbel voiajor nocturn ce dă disperat din aripi în vid spre a atrage magnetismul înapoi pe Pământ, dar se transformă in pavor nocturn sau în coșmarul unui delfin ce a pătruns în apele Mării Negre.

Cel mai frumos ar fi să nu mai zăbovim la răspântiile dintre bulevarde, fluvii și oceanes așteptând alte forțe salvatoare decât cele de care dispunem fiecare și să fim pe fază atunci când ne ies în drum rațe, câini, pisicci, delfini, lincși și alte zmee, pe care ni le-a scos în cale, să-i zicem, sincronicitatea.

„The Life of Birds” via my kaleidophone.

Apropo’ de țări civilizate, în Suedia în senzonul migrației păsărilor către alte țărmuri , poliția întrerupe traficul rutier și dirijază înaripatele. Cam atât.

Anunțuri

3 răspunsuri la „Recunoașteți Rața Ca Fiind Una Din Parcul Cișmigiu?

  1. Am sa iti povestesc despre pescarusul Relu, diminutiv care vine de la pesca-relu, pentru ca povestea lui seamana putin cu a ta, poate e un pic diferita ca finalitate.
    Intr-o zi, am plecat de la servici si asteptam cuminte sa intru de pe o straduta laterala, pe soseaua care merge pe langa dambovita, pe splai mai exact.Ocazional mai vedeam pescarusi care se agita pe deasupra apei, dar nu i-am bagat de seama cu atentie pana in ziua aceea, pana cand am vazut 2 dintre ei luptand pe ceva de mancare in mijlocul soselei.Eu i-am vazut, dar o masina care venea cu destula viteza se pare ca nu i-a vazut sau nu s-a sinchisit de ei, pentru ca soferul se simtea in siguranta in cutia lui de fier, sau poate ca doar nu era atent…cine stie.Cert este ca ajuns langa ei, nu a incetinit deloc si l-a lovit pe unul dintre ei, sau s-a lovit el de parbriz cand a vrut sa evite masina care venea spre el impasibila..inevitabila.de multe ori am vazut pasari care evita masinile in ultimul moment si ma bazam ca asta se va intampla si acum insa din pacate pescarusul de care iti povestesc nu a fost inspirat, sau poate nu a fost atent, sau nu mai avusese de-a face cu masini la viata lui.si masina l-a lovit si a trecut impasibila mai departe lasandu-l in mijlocul soselei ca o pata alba.nu imi venea sa cred, nu mai veneau alte masini decat in departare si am avut o strangere de inima, m-am gandit ca e pierdut dar nu pot sa il las asa acolo pe mijlocul soselei, asa ca am pus avariile si m-am dus sa il iau, cel putin sa nu il las sa fie strivit.Ningea si el se potrivea la culoare cu zapada alba.Cand am ajuns langa el am vazut ca avea ochii deschisi dar nu se putea misca, asa ca l-am luat cu ambele maini cu grija si l-am pus pe marginea soselei, pe un petec de iarba unde odata a fost un copac.dar iarasi am avut o strangere de inima sa il las acolo singur si l-am luat cu mine, cu gandul sa il duc la un veterinar.Speram sa isi revina si sa zboare iar, cu prietenii lui pescarusi.l-am invelit cu fularul meu, pentru ca incepuse sa dea din aripi si desi era putin mai mare decat un porumbel, imi distragea atentia de la condus, nu mai pun la socoteala ca m-a ciupit de mana cand am vrut sa il magai…semn bun mi-am zis, e in stare buna baiatul.Asa ca am sunat o prietena si i-am zis de poveste, ca o sa vin cu perscarusul dupa ce trec pe la veterinarul care era la 2-3 case distanta de unde locuieste.
    Zis si facut, am ajuns la cabinet, am dat de un doctor tanar, i-am povestit ce s-a intamplat si a incercat sa il ajute cum putea mai bine si el.Relu nu avea nimic rupt aparent, aripile ok, picioarele ok, problema era ca se afla in stare de soc dupa izbitura de parbrizul nemilos.Veterinarul, un tip tanar pana in 28 de ani as ghici, arab de neam dupa accent, a fost simpatic pentru ca mi-a multumit inapoi…pentru ca „aveti grija de animale”.si am stiut ca am facut bine.l-am dus la prietena mea si i-am gasit o cutie de carton maricica in care a fost instalat confortabil, i-am dat apa si mancare, sau mai mult ea s-a ocupat de el zilele urmatoare.Si tot prietena mea a fost cea care nu a dormit cateva nopti pentru ca sa aiba grija de el.I-a gatit ou fiert, i-a tocat morcovi si a gasit pana la urma cum sa il faca sa manance si credeti-ma ca a avut muuulta rabdare.Am incercat cam tot ce se putea, inclusiv crema cu efect termic pentru picioare si masaj ca sa isi revina pentru ca nu putea sa isi miste picioarele.Dar din pacate, cu toata dragostea si atentia pe care a primit-o, nu si-a mai revenit si intr-o zi cam a 10-a de cand s-a intamplat a zburat mai departe, fara sa se mai ridice din casa lui temporara.
    Mi-as fi dorit ca omul acela sa opreasca masina si sa incerce sa faca ceva…imi pare rau pentru el ca nu a facut asta si cred ca si-a dorit sa o faca dar…cateodata suntem asa de prinsi cu ale noastre incat devenim indiferenti la ce este in jur.Asta e lectia mea…sa nu fiu indiferent si chiar daca stiu ca am sanse mici sa schimb ceva, sa nu renunt, pentru ca asta ceva nu as putea sa suport la mine insumi.

  2. Important este că ați încercat! Este dificil pentru o ființă atât de plăpândă să reziste unui asemenea impact, deși, din când în când, există și cazuri care te fac să-ți crească aripi. Anul trecut am găsit un pui de porumbel lovit și cu piciorul rupt. Acum e mare, sănătos și colorat, ducându-și existența aici, împreună cu câinele meu, de care s-a atașat foarte tare. Vânatul, cum s-ar spune, și vânătorul trăiesc într-o comuniune aproape perfectă. Trist este că nu mai vrea să plece, preferând “cuibul” din apartament infinitului din fața ferestrelor. Are și regnul animal ciudații săi.

  3. Ma bucur ca porombelul a avut mai multa sansa, asa cum ai zis si tu, am incercat.Cred ca subestimam de multe ori animalele, pasarile.Uite, de ex. pescarusul nu a mai ciupit incepand cu a 2-a zi si era o placere sa il vezi mancand din palma.Ce bine ca ai un caine cuminte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s