Cu sensibilitatea ascunsă-n buzunare
și cu fermoarele trase la gură
fugim mereu înspre un viitor îndepărat
pătrunși până la os de-o furie nebună
fără să știm c-ar fi posibil să frânăm
ca să mai zăbovim o clipă prin prezent
atât măcar cât să putem lăsa un semn în urmă.
Și până când
până când vor mai fi corpurile noastre
doar niște trupuri rigide de sticlă
vase în formă de clepsidră,
instrumente de măsurare a timpului,
recipienți pentru nisipul ce s-a scurs
fără ca noi chemării de a fi mai buni să fi răspuns
față de cel firav sau cel care oftează…
În inimi cu scopuri ascunse, râdem,
râdem atât de tare, încât sunetul spart
ni se lipește de timpan letal ca o lipitoare
și întregul efect se rostogolește, ia amploare,
astupându-ne senzorii și supapele co-simțirii
cu substraturi de solzi atât de strălucitori
încât lumina stelei devine însăși cauza orbirii,
iar muzica, muzica izolată în spatele barierei,
nici nu o mai auzim.
Nu o luați ca pe ceva trist, chiar dacă pentru noi
abisul s-a deschis abia recent.
Și e la modă să expui pe rafturi
mărfuri lascive cu puterea de-a ierta păcatul
și de-a te ține-n viață absent,
printr-un mesaj strident
inventat de industria publicității
care doar prin ele există,
fără ca tu să bagi de seamă
ceva ce este atât de evident:
că liberul arbitru ți-e încălcat fraudulos
și individualitatea-ți prinde crustă.
Și astfel sufletul îți va rămânetern în răsărit de umbră
Când tu, deși cu fața stai mereu spresoare,
Al lumii chip privești doar în iluzii
Și inima, ascunsă-n partea-ntunecată a lunii,
cu toate că în piept îți bate încă,
iubire sau compasiune nu mai simte
și nici nu mai tânjește către niciun ideal.
.
Un fapt paradoxal, însă real,
Îți scapă printre degete conștiința.
Pasărea În Spatziu 