N-a mai plouat de mult, e abur dens
Parc-a trecut un ceas sau doar un veac
Un saxofon emană iz de tei și scrum
Pe drumul dintre blocuri trece-un hOMeless.
N-a mai plouat de mult, un saxofon intens
Emană drumul dintre blocuri lent
Și simt latența și distanța dintre noi
Ce fără sens s-au instalat concomitent.
De când n-ai mai trecut pe lânga ceas
A ars un hOMeless sub o stea,
Acum e scrum.
Din fum se-nalță un parfum cu iz de tei
Și primii stropi de ploaie cad pe drum.
În weekend am suferit două atacuri: unul de panică și celălalt de profundă deziluzie, amândouă ridicându-mi la fileu dileme existențiale. Primul s-a întâmplat sâmbătă, în timp ce cățăram Cezar Manea, în Cheile Râșnoavei, la 120 m înălțime, când am privit în jos și am văzut ditamai hăul – superb, ce-i drept – căscându-se sub mine, în timp ce eu, înțepenită într-un diedru, nu reușeam să mai avansez nici măcar un centimetru, nu pentru că n-aș fi avut puterea fizică necesară, ci pentru că mental, psihic, eram paralizată de cea mai nativă frică ancestrală umană, frica de moarte. Deși ar fi fost imposibil să cad, deja deliram, imaginându-mi cascada de gânduri care mi-ar fi trecut prin cap în ultimele secunde dinaintea impactului cu pământul, în timpul căderii, după ce coarda s-ar fi rupt, în urma frecării de stâncă – fapt aproape imposibil – dar nu puteam să îmi scot din minte viziunea corzii tăiate, auzind chiar și sunetul, scârțâitul, cauzat de frecușul corzii pe muchia stâncii: “Am să mă sparg ca un pepene când voi lovi pământul sau am să mai trăiesc câteva minute după impact, în dureri și abia apoi am să îmi dau duhul?” Și în timp ce eram măcinată până la lacrimi de toate aceste umbre tenebroase, într-un scurt moment de iluminare, am zărit imensitatea vieții din jur, ce continua să existe neatinsă de drama lumii mele interioare: Frunzele copacilor se unduiau sub mine, când într-o parte, când în cealaltă, șuierând ca o mare verde și vibrantă, peticele luminoase de flori stând agățate de pereții rocilor ca niște roiuri stelare multicolore, sus, deasupra capului meu, șoimii ieșiți din cuiburile ascunse în crăpăturile stâncilor, zburând în spirală sub cerul întunecat, pârâul șerpuind liniștit la baza muntelui și elementul uman, doi cicliști în staționare, care mă urmăreau printr-un binoclu – cred ca era un spectacol foarte interesant și mă întrebam dacă îmi vedeau și lacrimile șiroind pe obraji sau stropii de ploaie care îmi înțepau ochii. A urmat un moment în care am urlat atât de tare, încât am zguduit stânca și cred că strigătul meu s-a auzit peste șapte munți și șapte văi, apoi, cu ultimele puteri rămase, am reușit să mă smulg din strânsoarea brațelor invizibile care mă imobilizaseră și să ajung, târându-mă, pe verticală, ca o cobră regală în durerile facerii, la regrupare. Ar mai fi fost două lungimi de coardă de urcat, dar am coborât în rapel. Cum s-ar zice, am abandonat cursa aproape de final.
Al doilea atac s-a petrecut duminicã și a fost la fel de puternic ca primul, însă de o altă natură. Mergem de câțiva ani într-o zonă mișto, pădurea de la cabana Belvedere, pe drumul dintre Predeal și Pârâul Rece. Acolo, departe de lume, există o faleză superbă, atât de bine ascunsă în vegetație, încât prima oară când am plecat în căutarea ei, i-am dat ocol de mai multe ori, ba am ajuns chiar în vârf, ne-am așezat, dar de văzut, tot n-am văzut-o decât atunci când am privit în jos și ne-am dat seama că stăm pe ea. Ajunși pentru prima oară în vara asta, parcăm lângă fantomatica cabană Belvedere, care, apropo’, e în paragină și de vânzare, apoi, arunc o privire în sus, spre poteca care duce în inima codrului și îngheț. Arborii viguroși și imenși care obișnuiau să o flancheze, dar și cei din împrejurimi, fuseseră rași de fața pământului. Mă uitam, fără să clipesc, la cioturile rămase în aer ca niște membre amputate și pășeam printre ele, simțind o durere surdă și furioasă, direct în inimă. Era ireal. Fusesem aici de atâtea ori, cunoșteam zona atât de bine, însă totul se preschimbase, parcă pocnind din degete, într-un loc de nerecunoscut. Am pășit pe potecă, având o senzație de gol în suflet, amestecat cu amărăciune, ca și cum m-aș fi aflat într-un cimitir cu sute de cadavre dezgropate. Aici avusese loc o crimă premeditată, executată cu sânge rece și nepedepsită de nimeni.
Am continuat drumul în tăcere, călcând pe urmele adânci și imense lăsate de tractoare și atv-uri, încercând să îmi amintesc totul așa cum fusese înainte: cărarea care curgea printre trunchiurile groase și înalte ale copacilor cu brațe-ramuri până la cer, felul în care frunzele lor filtrau lumina solară, răspândind-o prin veșnicul covor de frunze aurii căzute la pământ și păsările care cântau împreună cu vântul. Nu a fost un exercițiu ușor. Și cu cât ne adânceam mai mult în pădure, tabloul se estompa. Pe seară, la întoarcere, repetând procesul de anamneză, mi-a fost aproape imposibil să îmi aduc în fața sufletului imaginile de odinioară. Desigur, începusem să integrez noul peisaj, intrasem deja în faza de acceptare a răului necesar oricărei schimbări, dar am rămas cu o întrebare: În ce urmează oare să ne transformăm?
în pom în vârf
stă chiar un gnom
mai jos pe ram
un om din basm
cu trup de jad
e gol pe dos |)
mă simt cam mov
n-am un loc fix
chit că-s în mers
la pas spre sud
un șoim de zinc
și ochi de jad
îmi stă pe ruj (|
în lan un nor
de sulf și dens
e ca un duh
de vag și hoț
a prins o stea
roz alb din hău
la loz în plic |)
tic tac tic tac
un ceas a stat
de tot în timp
și văd cum surd
în foc și fum
s-a stins pe veci
un veac în vid (|
în ritm de dans
mă mișc pe disc
în fel și chip
cu stil și fler
și pot să dau
pe loc șah mat
în cuib la djinni |)
în vas un vers
a ars pe rug
ți-l las în scris
cu tuș pe zid
un vis în vis
cu zei din zori
și zmei cu zimți (|)
One night, all of a sudden,
The music went silent
And noise from cosmos
Started to flow
Into the monitors
While the heart of the radio
Became ice frozen like
The core of the comet that
just passed by Earth.
Go on, radio, talk to me.
Since then, each morning,
– you can call it a habit –
I kept turning you on, regularly,
Same frequency,
But the music was gone,
As if an alien radio
Broadcasting live from outer space
Into my ear sounds of the ether,
Has made the real radio a prisoner.
Go on, radio, talk to me.
It’s been a while now that the air
In which you used to ooze the groove
Became heretic atmosphere
Creating chaos in my brain
And ultimately giving me no other choice
But to improve and to commit my body
To the dance on hissing static,
As if the music was still there,
On the other side, playing ecstatic.
Go on, radio, talk to me
About wartime and global warming
And things that others are allergic to
In style, the way that only you
knew how to do it,
Regardless of frontiers, peer-to-ears,
Now, while the city’s still under your
wireless course,
Tell me about the source of sun flares hitting clouds
And sinking deep into the undergrounds of Bucharest –
How did our consciousness end up in darkness?
Go on, radio, talk to me.
Pasărea În Spatziu 