Beduinii De Pe Marte

Bate vântul catabatic
Coborând în goană pante
Ca un șarpe fantomatic
Cu pielea din diamante
Ce recită-n taină mantre
Prin nisipuri miscătoare
Unduindu-se hipnotic
Pe fundalul unui soare
Ce emite raze albastre
Absorbit de întuneric.

 

Caravana de cămile
Care vine de departe
Prafuita-n pulberi roșii
De furtuni electrizante
Are-n față cele Șapte
siluete ce par umbre
Ale magilor albaștri
Cu ochi duri de alabastru
Și mantii din fir de astru:
Beduinii de pe Marte.

Muzică minimalistă

N-a mai plouat de mult, e abur dens
Parc-a trecut un ceas sau doar un veac
Un saxofon emană iz de tei și scrum 
Pe drumul dintre blocuri trece-un hOMeless. 

N-a mai plouat de mult, un saxofon intens
Emană drumul dintre blocuri lent
Și simt latența și distanța dintre noi
Ce fără sens s-au instalat concomitent.

De când n-ai mai trecut pe lânga ceas
A ars un hOMeless sub o stea,
Acum e scrum.
Din fum se-nalță un parfum cu iz de tei
Și primii stropi de ploaie cad pe drum.

În weekend am suferit două atacuri: unul de panică și celălalt de profundă deziluzie, amândouă ridicându-mi la fileu dileme existențiale. Primul s-a întâmplat sâmbătă, în timp ce cățăram Cezar Manea, în Cheile Râșnoavei, la 120 m înălțime, când am privit în jos și am văzut ditamai hăul – superb, ce-i drept – căscându-se sub mine, în timp ce eu, înțepenită într-un diedru, nu reușeam să mai avansez nici măcar un centimetru, nu pentru că n-aș fi avut puterea fizică necesară, ci pentru că mental, psihic, eram paralizată de cea mai nativă frică ancestrală umană, frica de moarte. Deși ar fi fost imposibil să cad, deja deliram, imaginându-mi cascada de gânduri care mi-ar fi trecut prin cap în ultimele secunde dinaintea impactului cu pământul, în timpul căderii, după ce coarda s-ar fi rupt, în urma frecării de stâncă – fapt aproape imposibil – dar nu puteam să îmi scot din minte viziunea corzii tăiate, auzind chiar și sunetul, scârțâitul, cauzat de frecușul corzii pe muchia stâncii: “Am să mă sparg ca un pepene când voi lovi pământul sau am să mai trăiesc câteva minute după impact, în dureri și abia apoi am să îmi dau duhul?” Și în timp ce eram măcinată până la lacrimi de toate aceste umbre tenebroase, într-un scurt moment de iluminare, am zărit imensitatea vieții din jur, ce continua să existe neatinsă de drama lumii mele interioare: Frunzele copacilor se unduiau sub mine, când într-o parte, când în cealaltă, șuierând ca o mare verde și vibrantă, peticele luminoase de flori stând agățate de pereții rocilor ca niște roiuri stelare multicolore, sus, deasupra capului meu, șoimii ieșiți din cuiburile ascunse în crăpăturile stâncilor, zburând în spirală sub cerul întunecat, pârâul șerpuind liniștit la baza muntelui și elementul uman, doi cicliști în staționare, care mă urmăreau printr-un binoclu – cred ca era un spectacol foarte interesant și mă întrebam dacă îmi vedeau și lacrimile șiroind pe obraji sau stropii de ploaie care îmi înțepau ochii. A urmat un moment în care am urlat atât de tare, încât am zguduit stânca și cred că strigătul meu s-a auzit peste șapte munți și șapte văi, apoi, cu ultimele puteri rămase, am reușit să mă smulg din strânsoarea brațelor invizibile care mă imobilizaseră și să ajung, târându-mă, pe verticală, ca o cobră regală în durerile facerii, la regrupare. Ar mai fi fost două lungimi de coardă de urcat, dar am coborât în rapel. Cum s-ar zice, am abandonat cursa aproape de final.
Al doilea atac s-a petrecut duminicã și a fost la fel de puternic ca primul, însă de o altă natură. Mergem de câțiva ani într-o zonă mișto, pădurea de la cabana Belvedere, pe drumul dintre Predeal și Pârâul Rece. Acolo, departe de lume, există o faleză superbă, atât de bine ascunsă în vegetație, încât prima oară când am plecat în căutarea ei, i-am dat ocol de mai multe ori, ba am ajuns chiar în vârf, ne-am așezat, dar de văzut, tot n-am văzut-o decât atunci când am privit în jos și ne-am dat seama că stăm pe ea. Ajunși pentru prima oară în vara asta, parcăm lângă fantomatica cabană Belvedere, care, apropo’, e în paragină și de vânzare, apoi, arunc o privire în sus, spre poteca care duce în inima codrului și îngheț. Arborii viguroși și imenși care obișnuiau să o flancheze, dar și cei din împrejurimi, fuseseră rași de fața pământului. Mă uitam, fără să clipesc, la cioturile rămase în aer ca niște membre amputate și pășeam printre ele, simțind o durere surdă și furioasă, direct în inimă. Era ireal. Fusesem aici de atâtea ori, cunoșteam zona atât de bine, însă totul se preschimbase, parcă pocnind din degete, într-un loc de nerecunoscut. Am pășit pe potecă, având o senzație de gol în suflet, amestecat cu amărăciune, ca și cum m-aș fi aflat într-un cimitir cu sute de cadavre dezgropate. Aici avusese loc o crimă premeditată, executată cu sânge rece și nepedepsită de nimeni. 
Am continuat drumul în tăcere, călcând pe urmele adânci și imense lăsate de tractoare și atv-uri, încercând să îmi amintesc totul așa cum fusese înainte: cărarea care curgea printre trunchiurile groase și înalte ale copacilor cu brațe-ramuri până la cer, felul în care frunzele lor filtrau lumina solară, răspândind-o prin veșnicul covor de frunze aurii căzute la pământ și păsările care cântau împreună cu vântul. Nu a fost un exercițiu ușor. Și cu cât ne adânceam mai mult în pădure, tabloul se estompa. Pe seară, la întoarcere, repetând procesul de anamneză, mi-a fost aproape imposibil să îmi aduc în fața sufletului imaginile de odinioară. Desigur, începusem să integrez noul peisaj, intrasem deja în faza de acceptare a răului necesar oricărei schimbări, dar am rămas cu o întrebare: În ce urmează oare să ne transformăm?

monos.

în pom în vârf
stă chiar un gnom
mai jos pe ram
un om din basm
cu trup de jad
e gol pe dos |)

mă simt cam mov
n-am un loc fix
chit că-s în mers
la pas spre sud
un șoim de zinc
și ochi de jad
îmi stă pe ruj (|

în lan un nor
de sulf și dens
e ca un duh
de vag și hoț
a prins o stea
roz alb din hău
la loz în plic |)

tic tac tic tac
un ceas a stat
de tot în timp
și văd cum surd
în foc și fum
s-a stins pe veci
un veac în vid (|

în ritm de dans
mă mișc pe disc
în fel și chip
cu stil și fler
și pot să dau
pe loc șah mat
în cuib la djinni |)

în vas un vers
a ars pe rug
ți-l las în scris
cu tuș pe zid
un vis în vis
cu zei din zori
și zmei cu zimți (|)

Go on, radio, talk to me

One night, all of a sudden,
The music went silent 
And noise from cosmos
Started to flow 
Into the monitors 
While the heart of the radio
Became ice frozen like
The core of the comet that 
just passed by Earth.

Go on, radio, talk to me.

Since then, each morning, 
– you can call it a habit –
I kept turning you on, regularly,
Same frequency, 
But the music was gone, 
As if an alien radio
Broadcasting live from outer space 
Into my ear sounds of the ether,
Has made the real radio a prisoner. 

Go on, radio, talk to me.

It’s been a while now that the air
In which you used to ooze the groove
Became heretic atmosphere 
Creating chaos in my brain 
And ultimately giving me no other choice
But to improve and to commit my body 
To the dance on hissing static, 
As if the music was still there, 
On the other side, playing ecstatic. 

Go on, radio, talk to me 

About wartime and global warming
And things that others are allergic to
In style, the way that only you 
knew how to do it,
Regardless of frontiers, peer-to-ears,
Now, while the city’s still under your 
wireless course,
Tell me about the source of sun flares hitting clouds 
And sinking deep into the undergrounds of Bucharest –
How did our consciousness end up in darkness?

Go on, radio, talk to me.

 

Image

Scindare

Parcă niciodată nu a fost mai multă lumină și atât de multă beznă în Bucureștiul pe care îl știu.  Scindare. Pe de-o parte, optimiști, frumoși,  hipsteri și uniți salvând, bucureștenii sunt la party cu teme serioase, asamblând cel mai autentic și frumos act de protest din câte au existat până acum în zilele noastre. E multă iubire acolo, se simte, se vede cum radiază  soarele deasupra tuturor acelor capete susținute de coloane verticale drepte. Cu fețele lor zâmbitoare și cu vocile unite într-un singur glas, inimile lor bat la unison pentru aceeași cauză.
 
 
Dar în tot acest extaz provocat de conștientizarea unui singur eu în noi toți, conștiința mea își îndreaptă atenția către cealaltă strigare. Suntem în zorii toamnei roșii. În direcția în care privesc se revelează, una dupa cealalta, fațetele timpurilor pe care le traim. Orizontul, însângerat ca o rană, se străduie să absoarbă furia marțiană a celeilalte mulțimi, cea care cu ochi sticlind de furie, nu poate privi mai departe de televizor și cere cu spume la gură răzbunare: Vrem acum toate scalpurile câinilor de pe străzi și câte-un colț alb, ca să avem ce arăta copiiilor noștri când vor crește mari și le vom povesti cum ne-am luptat și am învins câinele comunitar! O pulpă nu vreți, v-o poate servi soția la cină, asezonată cu sos cianurat, alaturi de-o șampanie ieftină, pentru a sărbători legea lui Ionuț, a cruzimii.
 
În toata această vâltoare de stări, porumbeii se comportă mai degrabă ciudat, stând așezați pe asfalt, în mijlocul străzii, un fluture alb cu aripi prelungi zboară deasupra mașinilor, pe bulevard – s-a rătăcit, mă gândesc și în apropiere se aud urletele câinilor prinși în lațul hingherilor, seacându-mi sufletul pur și simplu, pentru că toate aceste fapte îmi dovedesc că toate speranțele pe care mi le-am pus pentru o lume mai bună s-au stins  în neant. De-acum mi-am depășit condiția și am devenit, prin afilierea mea la rasa umană, Dumnezeul câinilor, al pânzei freatice și al aerului pe care îl respirăm. În timpul ăsta, popii care fac sex cu prostituate, propun o soluție împăciuitoare: să dăm câinii  de mâncare urșilor din păduri. Sunt și ei oameni, e normal să mai ridice din când în când coada, zic și eu, dar, cu singuranță, pentru fiecare act de desdumnezeire, Dumnezeu va cere despăgubiri.    

Buffet Express

Cu sensibilitatea ascunsă-n buzunare
și cu fermoarele trase la gură
fugim mereu înspre un viitor îndepărat
pătrunși până la os de-o furie nebună
fără să știm c-ar fi posibil să frânăm
ca să mai zăbovim o clipă prin prezent
atât măcar cât să putem lăsa un semn în urmă.

Și până când
până când vor mai fi corpurile noastre
doar niște trupuri rigide de sticlă
vase în formă de clepsidră,
instrumente de măsurare a timpului,
recipienți pentru nisipul ce s-a scurs
fără ca noi chemării de a fi mai buni să fi răspuns
față de cel firav sau cel care oftează…

În inimi cu scopuri ascunse, râdem,
râdem atât de tare, încât sunetul spart
ni se lipește de timpan letal ca o lipitoare
și întregul efect se rostogolește, ia amploare,
astupându-ne senzorii și supapele co-simțirii
cu substraturi de solzi atât de strălucitori
încât lumina stelei devine însăși cauza orbirii,
iar muzica, muzica izolată în spatele barierei,
nici nu o mai auzim.

Nu o luați ca pe ceva trist, chiar dacă pentru noi
abisul s-a deschis abia recent.
Și e la modă să expui pe rafturi
mărfuri lascive cu puterea de-a ierta păcatul
și de-a te ține-n viață absent,
printr-un mesaj strident
inventat de industria publicității
care doar prin ele există,
fără ca tu să bagi de seamă
ceva ce este atât de evident:
că liberul arbitru ți-e încălcat fraudulos
și individualitatea-ți prinde crustă.

Și astfel sufletul îți va rămânetern în răsărit de umbră
Când tu, deși cu fața stai mereu spresoare,
Al lumii chip privești doar în iluzii
Și inima, ascunsă-n partea-ntunecată a lunii,
cu toate că în piept îți bate încă,
iubire sau compasiune nu mai simte
și nici nu mai tânjește către niciun ideal.

.

Un fapt paradoxal, însă real,
Îți scapă printre degete conștiința.